Data | 16 iul. 2009 |
---|---|
Autor | Iulian Ghica |
Format | |
Numar Pagini | 196 |
În faţa acestei taine, capitulăm, cădem în genunchi şi strigăm, ca Toma de altă dată, din adâncul sufletului nostru: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Este ceva dincolo de raţiune, dar care nu neagă raţiunea. Argumentele raţionale reprezintă ceva foarte important, dar nu totul. Credinţa apare în urma unei revelaţii speciale. Această revelaţie o dăruieşte Duhul Sfânt şi atingerea Lui, prin cuvintele vieţii, face ca sufletul nostru (raţiune dar şi emoţii, sentimente) să recunoască adevărata viaţă, care are pentru noi un gust inconfundabil, căci pentru aceasta am fost creaţi. La fel ca şi Petru, fără să înţelegem multe lucruri, cu multe neclarităţi şi contradicţii, vom rosti totuşi: „Doamne, unde să plecăm? La Tine sunt cuvintele vieţii.”. Scriind aceste cuvinte, încep să îmi înţeleg cu adevărat convertirea. La 13 ani am început să citesc consecvent Scriptura. La început era o simplă lectură, dar apoi cuvintele erau din ce îm ce mai vii şi îmi vorbeau mie. Fără să înţeleg foarte multe şi fără să am foarte multe argumente raţionale, am simţit din adâncul fiinţei că acolo este viaţa, adevărul, Creatorul meu. Sufletul meu a recunoscut cu toată puterea ceva iubit şi parcă pierdut de mult, şi pe care totuşi nu-l mai întâlnisem până atunci. Duhul de viaţă mi-a atins sufletul, şi acesta şi-a recunoscut Creatorul. Eu nu am făcut decât să mă las purtat de acest strigăt profund din sufletul meu: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Aici a început umblarea mea cu Domnul. Între timp credinţa mea s-a îmbogăţit cu multe argumente raţionale şi experienţiale, dar totul a început cu întâlnirea misterioasă dintre atingerea Duhului şi setea sufletului meu după adevărata viaţă. Poate de aceea, Ioan foloseşte în Evanghelie atât de des cuvântul „viaţă”. Este într-adevăr un cuvânt privilegiat în Evanghelie.