Romani 8: 1-14

La naşterea din nou mintea noastră cunoaşte o altă paradigmă de funcţionare, cea a Duhului Sfânt. La fel cum centrul de greutate al firii pământeşti se regăseşte în gândirea individului, la fel şi centrul de greutate al omului cel nou se află tot în domeniul gândirii. De aceea lucrarea de transformare a Duhului este în primul rând un proces de înnoire a minţii. Duhul doreşte să dezvolte această paradigmă în mintea noastră şi astfel să ne vedem pe noi, pe cei din jur, viitorul şi trecutul, universul însuşi prin „ochii cerului”. Sunt nenumărate pasaje din Scriptură care insistă pe faptul că procesul creşterii spirituale înseamnă un salt în cunoaştere şi o înnoire a minţii. Această perspectivă ne ajută se ne desprindem de o paradigmă mistică, preponderent energetică despre Duhul Sfânt şi lucrarea Sa în noi. Duhul Sfânt este numit ca puterea ce vine de sus. Dar în ce contă această putere? Pentru unii ea reprezintă mai degrabă sentimente şi emoţii intense, o energie spirituală, o trăire profundă care se revarsă în noi independent de procesul cunoaşterii. Această perspectivă este eronată şi neglijează faptul că misiunea principală a Duhului este aceea de a releva frumuseţea lui Hristos şi a planului Tatălui: „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul;căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi.” (Ioan 16:13-14). Dar lucrarea Duhului din noi, chiar dacă este strâns legată de informaţii şi cogniţii, ea nu se reduce la acestea. Ea accentuează importanţa crucială a cunoaşterii, dar nu reduce cunoaşterea la informaţii noi, ci o aşează într-un cadru relaţional, cadru ce face ca această cunoaştere să fie însoţită de emoţii şi sentimente sfinte şi să transforme caracterul.