Revista

Am participat cu multă emoţie dar şi plin de nerăbdare şi speranţă la întâlnirea cu cei care fac posibilă această sărbătoare în biserica noastră. Și de fiecare dată când particip la astfel de întâlniri este la fel. Intru într-o atmosferă ce greu o pot descrie în cuvinte. Retrăiesc acea nebunie frumoasă a dragostei dintâi pe care fiecare dintre noi am pipăit-o la un moment dat. Mă uit la aceşti nou-născuţi în scutecele credinţei şi nu pot rămâne indiferent faţă de entuziasmul şi dorinţa lor de a se arunca fără preget în braţele Mântuitorului. Este un sentiment care vizează doar palierul iniţiatic, sondabil numai prin afinitate spirituală.

Iată în sfârșit o temă provocatoare, care ar fi dat posibilitatea întregii biserici de a-și scrie propriul roman autobiografic: suspinul. Sunt sigur că fiecare dintre noi are atât de multe suspine despre care să împărtășească și altora, spre învățătură sau acumulare de experiență! Sunt sigur că fiecăruia dintre noi i-a oftat sufletul sau i-a plâns inima măcar o dată. De cele mai multe ori le numim încercări sau traume psihice care au menirea de a ne întări spiritul dincolo de frontiera unei liniarități suportabile, dar pe care reușim să le ascundem de ceilalți de teama arătării cu degetul sau a lezării stimei de sine. Pentru că rădăcinile lacrimilor sunt mai adânci decât ale zâmbetelor, tendința este întotdeauna de a ne așeza genunchii în fața altarului, acolo, în Ghețimani-ul fiecăruia. De aceea spun că aceste suspine nu ar trebui îngropate sub țărâna inconștientului, ci trebuie împărtășite cu cei din jur, ca o descărcare, o despovărare a conștiinței transformată în bucuria părtășiei. Dumnezeu nu ne-a lăsat singuri, ci ne-a dat o biserică vie în care să ne manifestăm. „Singurătatea nu te învață că ești singur, ci singurul”.

Veşminte de alb răscolesc istoria. Și îmbracă trecutul cu înnoirea viitorului. În travaliul acestei zbateri se plămădeşte aluatul regăsirii de sine. Un sine ce se renaşte pe sine. Un sine în care se regăsesc generaţii peste generaţii de creştini. Un sine despuiat de tradiţie şi reinventat ca sărbătoare. Din pocalul acestei sărbători curg petale de lacrimi de bucurie. O bucurie căreia nu i s-a atribuit parfumul şi a cărei substanţă nu i s-a descoperit încă esenţa. Suntem datori cerului prin nemurire pentru abundenţa de generozitate. Trăim viitorul prin telescopul trecutului, ne ajustăm credinţa după croiul Creatorului şi ne curăţăm de scamele echivocului.

Dragostea străbate milenii la rând, neobosită, izvorând în chip tainic din cel mai mare Îndragostit al tuturor timpurilor, găsindu-și lăcaș într-un pumn de țărână, căutând să sfideze orice obstacol. Două inimi care s-au întâlnit într-un moment pecetluit de Însăși mâna lui Dumnezeu.