Revista

S-au cunoscut. Este cel mai important lucru pentru ca o relaţie să înceapă: doi tineri să se întâlnească, să se placă şi să-şi dorească acel plonjon inconştient de pe piscurile trăirii cu sine în labirintul umblării în doi (cu specificaţia că funia împletită în trei se rupe mai greu). Acum are mai puţină importanţă când şi unde s-au cunoscut. Am tot încercat să aflu, dar m-am încurcat în iţele neputinţei mele. Cu siguranţă că am uitat de începuturile relaţiei mele de prietenie cu soţia mea, când nu voiam să destăinui nimănui că am o prietenă, când nu voiam să etalez bunătăţile din grădina proprie pe taraba lumii. Mi se părea că-şi pierd gustul sau culoarea, acel gust unic şi inconfundabil, de care-mi aduc mereu aminte cu plăcere. Aşa o fi şi în edenul relaţiei dintre Alina şi Radu. Detalii

Mă uit în jurul meu şi îmi dau seama că sărbătoarea de Paşte încă înseamnă ceva la nivelul ţării noastre, văd că lumea încearcă să fie mai bună, biserica se umple de oameni, isteria comercială parcă nu este ca de sărbătorile tradiţionale de iarnă, este încă ceva, se păstrează un minim respect faţă de Isus şi asta nu face decât să mă bucure; chiar dacă este puţin, totuşi este ceva. Am făcut un exerciţiu de imaginaţie folosind datele din Scriptură pentru a mă translata în timp, mai precis cam 3.000 de ani în timpul umblării în pustie a poporului Israel, pentru a vedea cum se sărbătoarea atunci Paştele. Detalii

Dragii noştri, Silviu şi Liz... Astăzi, ţinându-vă de mână aţi păşit pe un drum necunoscut, un ţărm lovit de valuri reci, care vă cheamă spre un alt ţărm de dincolo de nori... Vă aşteaptă o călătorie uimitoare în trei, cu aventuri de neînchipuit, cu surprize şi oboseală, cu popasuri şi amintiri... Dar mai presus de toate, nu uitaţi că această călătorie vă duce spre cea mai frumoasă destinaţie, Acolo unde soarele nu va şti să mai apună, Acolo unde El vă aşteaptă cu masa întinsă pregătită pentru Nunta Nunţilor. Detalii

De când îmi amintesc că îmi pun întrebări, cel mai adesea îmi vine în minte una singură: „Cine sunt eu?” E o întrebare persuasivă cu răspuns aleator, perpetuum mobile. Şi nu-mi amintesc să fi avut vreodată un răspuns care să-mi satisfacă pe deplin neajunsul minţii mele. De ce? Pentru că niciodată nu am găsit coordonatele exacte la care să mă raportez. Cine sunt eu când? Cine sunt eu atunci, cine sunt eu acum sau cine sunt eu mâine? Când eram puşti şi mai apoi adolescent, abia aşteptam să cresc şi să devin adult. Mi se părea că e atât de important să iei decizii pe care alţii să le respecte, să faci o mulţime de lucruri fără să-ţi ceară nimeni socoteală, să ai atâta putere încât să-ţi iei viaţa în propriile mâini... Acum, la maturitate, mă întreb ce înseamnă să fii copil. Detalii