Grăuntele de muştar nr. 177

De când îmi amintesc că îmi pun întrebări, cel mai adesea îmi vine în minte una singură: „Cine sunt eu?” E o întrebare persuasivă cu răspuns aleator, perpetuum mobile. Şi nu-mi amintesc să fi avut vreodată un răspuns care să-mi satisfacă pe deplin neajunsul minţii mele. De ce? Pentru că niciodată nu am găsit coordonatele exacte la care să mă raportez. Cine sunt eu când? Cine sunt eu atunci, cine sunt eu acum sau cine sunt eu mâine? Când eram puşti şi mai apoi adolescent, abia aşteptam să cresc şi să devin adult. Mi se părea că e atât de important să iei decizii pe care alţii să le respecte, să faci o mulţime de lucruri fără să-ţi ceară nimeni socoteală, să ai atâta putere încât să-ţi iei viaţa în propriile mâini... Acum, la maturitate, mă întreb ce înseamnă să fii copil. Ce mult îmi doresc să retrăiesc inocenţa şi simplitatea începutului neştiinţific şi necuantificabil. Dar obsesia fiinţei mele erupe din interogaţia: „ce înseamnă să fii un fetus?” Pentru că Dumnezeu mă cunoaşte din pântecele mamei mele iar eu habar nu aveam despre mine. Nu am niciun fel de amintire din perioada respectivă. Oare cum ar reacţiona oamenii dacă s-ar naşte cu memoria pântecelui mamei iar această imagine să parcurgă iteraţia redundantă a timpului peste ciclicitatea vieţii lor?

Costel Cozorici