Grauntele de mustar nr. 193

Iată în sfârșit o temă provocatoare, care ar fi dat posibilitatea întregii biserici de a-și scrie propriul roman autobiografic: suspinul. Sunt sigur că fiecare dintre noi are atât de multe suspine despre care să împărtășească și altora, spre învățătură sau acumulare de experiență! Sunt sigur că fiecăruia dintre noi i-a oftat sufletul sau i-a plâns inima măcar o dată. De cele mai multe ori le numim încercări sau traume psihice care au menirea de a ne întări spiritul dincolo de frontiera unei liniarități suportabile, dar pe care reușim să le ascundem de ceilalți de teama arătării cu degetul sau a lezării stimei de sine. Pentru că rădăcinile lacrimilor sunt mai adânci decât ale zâmbetelor, tendința este întotdeauna de a ne așeza genunchii în fața altarului, acolo, în Ghețimani-ul fiecăruia. De aceea spun că aceste suspine nu ar trebui îngropate sub țărâna inconștientului, ci trebuie împărtășite cu cei din jur, ca o descărcare, o despovărare a conștiinței transformată în bucuria părtășiei. Dumnezeu nu ne-a lăsat singuri, ci ne-a dat o biserică vie în care să ne manifestăm. „Singurătatea nu te învață că ești singur, ci singurul”.