Evanghelia dupa Ioan Capitolul 5

Isus porunceşte mării, demonilor şi ceartă bolile. Spre deosebire de ceilalţi oameni care au făcut minuni ca vase ale harului, El este sursă a harului. Dar pentru că şi umanitatea Sa este reală, autorii Evangheliei nu uită să ne ofere şi detalii (ca de exemplu rugăciunea dinaintea învierii lui Lazăr) ca să ne aducă aminte că El era în subordonare şi dependenţă de Tatăl. Deci ca Fiu al lui Dumnezeu avea viaţă în Sine şi ca Fiu al omului a primit de la Tatăl să aibă viaţă în Sine, să poată activa puterea propriei divinităţi. Acest lucru se armonizează foarte bine cu faptul că minunea a fost făcută de Sabat şi într-un fel a sfidat Sabatul. Dumnezeu era deasupra Sabatului şi putea porunci preoţilor de la Cort să aducă jertfe de Sabat sau părinţilor să îşi taie copiii împrejur chiar în ziua Sabatului. Fiul a făcut acelaşi lucru când a poruncit slăbănogului: „ridică-ţi patul şi umblă!” Şi de aceea a zis: „Tatăl Meu lucrează până acum; şi Eu de asemenea lucrez”. Iudeii au înţeles foarte bine sensul cuvintelor lui Isus: „Tocmai de aceea căutau şi mai mult iudeii să îl omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua Sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu.” Nu pot decât să mă închin înaintea tainei întrupării. Dumnezeu a gândit întruparea astfel ca umanitatea lui Isus să nu eclipseze divinitatea sa şi divinitatea sa să nu eclipseze umanitatea Sa. Este un echilibru atât de greu de realizat şi Dumnezeu a reuşit. Şi acest lucru se reflectă atât de bine în discursul lui Isus din Ioan 5. Două lucruri aparent antagonice: divinul şi umanul se regăsesc şi se armonizează în persoana lui Isus. Astfel, Fiul pe de o parte era viaţă în Sine şi dă viaţă cui vrea, dar pe de altă parte, nu poate face nimic de la Sine şi caută să facă nu voia Sa, ci voia Celui ce L-a trimis.