Exod Capitolul 30

"...Locul unde se arde tămâia este numit tot altar. Și aducerea tămâiei trimite tot la un fel de jertfă. Căci tămâia provine din rănirea copacilor și ea se arde pe altarul de aur. Deci mijlocirea, rugăciunea este tot ca o jertfă. De ce? În primul rând, ca rugăciunea să ajungă la Dumnezeu ea trebuie să izvorască din adâncul sufletului, trebuie să fie o ardere a sufletului, după cum spune psalmistul: Râvna pentru Casa ta mă mistuie...Mijlocirile care au schimbat deciziile care se iau în sfatul străjerilor de sus au fost pline de pasiune, de lacrimi, de strigăte, rostite din toată inima și cu toată sinceritatea. De asemenea, rugăciunile după voia lui Dumnezeu sunt în conflict total cu natura noastră decăzută și cu egoismul din noi. Rugăciunea e rostită de om către Dumnezeu. Ea presupune acceptarea condiției de OM și recunoașterea stăpânirii lui Dumnezeu. Rugăciunea curată este o mișcare în sens opus față de dumnezeirea din noi. Rugăcinea e adesea centrată pe binele și nevoile celuilalt. Ea înseamnă o ieșire din egoism și o dăruire către celălalt. Rugăciunea înseamnă trăire prin credință, căci de cele mai multe ori nu vedem imediat răspunsul la rugile noastre. Or independența luciferică, centrarea pe sine și trăirea prin vedere sunt caracteristicile fundamentale ale firii pământești. Rugăciunea permanentă înseamnă o dezbrăcare permanentă de omul vechi. Adesea ea înseamnă a spune: Voia Ta, nu voia mea! Adesea înseamnă mijlocire disperată pentru cel ce merită pedeapsă, sau strigătul păcătosului pentru îndurarea divină, strigătul de ajutor al celui cu duhul zdrobit și smerit. Ea înseamnă și război împotriva întunericului, și rostirea ei se face pe câmpul de luptă în mijlocul atacurilor nemiloase ale vrăjmașului. Toate acestea la un loc ne arată că rugăciunea autentică este o jertfă, o ardere a sufletului..."