Grauntele de mustar nr. 194

Veşminte de alb răscolesc istoria. Și îmbracă trecutul cu înnoirea viitorului. În travaliul acestei zbateri se plămădeşte aluatul regăsirii de sine. Un sine ce se renaşte pe sine. Un sine în care se regăsesc generaţii peste generaţii de creştini. Un sine despuiat de tradiţie şi reinventat ca sărbătoare. Din pocalul acestei sărbători curg petale de lacrimi de bucurie. O bucurie căreia nu i s-a atribuit parfumul şi a cărei substanţă nu i s-a descoperit încă esenţa. Suntem datori cerului prin nemurire pentru abundenţa de generozitate. Trăim viitorul prin telescopul trecutului, ne ajustăm credinţa după croiul Creatorului şi ne curăţăm de scamele echivocului.

O definiţie a Crăciunului, căci despre ce altceva să fie vorba, ar fi întotdeauna săracă. Nu putem verbaliza credinţa, cum nu putem zugrăvi eternul. De aceea mă voi sărăci de câteva cuvinte spre a îmbogăţi pastelul. De mic copil aşteptam cu nerăbdare Crăciunul. Poate pentru cadourile pe care urma să le primesc, poate pentru că aducea la pachet şi vacanţa dar şi zăpada mult-aşteptată. Dacă ar fi să creez un tablou cu tot ce semnifica Crăciun în mintea mea, primele lucruri pe care le-aş nuanţa ar fi: colinde, colăcei, daruri sub un brad împodobit, mere coapte şi plăcinte, lumânări şi clopoţei. Cred că aceste ingrediente au fost presărate în ligheanul copilăriei mele şi au fost îndestulătoare din moment ce nu plângeam de foame. Însă acum realizez că altcineva plângea în locul meu. Altcineva era răscolit din cauza răstălmăcirii bucuriei. Era Sărbătoritul, închis în celula nepăsării noastre şi ascuns în pântecele unei copilării culpabile. Acum realizez că de pe şevaletul sărbătorii lipseau şi Pruncul şi Tatăl şi ieslea; cerul întreg lipsea. Practic, tot acest tablou era o mâzgălitură ridicată la rang de artă.