Romani

La naşterea din nou mintea noastră cunoaşte o altă paradigmă de funcţionare, cea a Duhului Sfânt. La fel cum centrul de greutate al firii pământeşti se regăseşte în gândirea individului, la fel şi centrul de greutate al omului cel nou se află tot în domeniul gândirii. De aceea lucrarea de transformare a Duhului este în primul rând un proces de înnoire a minţii.

Pavel îşi încheie expunerea despre lupta dintre fire şi Duh cu un minunat pasaj despre înfiere. El opune duhul înfierii, care ne face să strigăm „Tăticule!”, unui duh de robie care aduce frica. Legătura cu Cerul se defineşte nu prin duh de robie, ci de înfiere. Noi suntem robi, dar Stăpânul nostru este bun şi plin de dragoste, şi mai mult este chiar Tatăl nostru.

„Astfel dar, eu însumi slujesc cu mintea legii lui Dumnezeu, iar cu firea pământească (carnea) slujesc legii păcatului”. După ce ne prezintă legea păcatului care există în „carne” şi ştiind că după naşterea din nou rămânem în acelaşi trup, el concluzionează că, Pavel insusi, cel ce a experimentat şi experimentează harul cu firea pământească, continuă să slujească legii păcatului.

Acest pasaj din Romani ne prezintă o stare de neputinţă, neputinţa de a împlini Legea lui Dumnezeu. Este o stare de robie a păcatului, când omul vrea să împlinească Legea, dar pur şi simplu nu reuşeşte.