Grăuntele de muştar nr. 173

După un căscat ancestral, abia dacă îmi mai adun câteva gânduri spre a vi le împărtăşi, pentru că tema este de aşa natură. Nu pot să vă ascund faptul că nu mai era mult şi făceam editorialul pe xerox-ul de la „PIM” sau pe unde or mai multiplica fraţii mei revista (că nici asta nu mai ştiu)... Uf, ce temă... Doar la ideea de abordare a acestui subiect, am spus: e momentul ca măcar pentru acest număr al revistei să mă odihnesc. Şi era cât pe ce să o fac!!! Era un lucru pe care îl făceam şi eu foarte bine şi să-i dau o finalitate merituoasă: odihnindu-mă. Am coborât din cerul pântecelui mamei mele, fără a face nimic de la mine, pe un pământ gol, nesaturat. Şi am început a-mi cere drepturile de dinainte cuvenite. Pentru că şi Dumnezeu mă cunoştea chiar dinainte de a mă naşte, aveam dreptul la o relaţie aprioric „prematernă”. Şi astăzi, când cunoaştem pe cineva „sus-pus” ne încredem cu toată fiinţa că ne va scoate din belele. Dacă fratele meu ar fi procuror, sau judecător, sau ministru...ehehei... Vedeţi dumneavoastră, numai ideea că cineva va reacţiona necondiţionat la nevoia mea, mă şi duce cu gândul că totul îmi este permis, chiar dincolo de graniţele bunului simţ. De aceea aveam şi eu drepturi asupra mamei mele şi mi le ceream cu insistenţă.

Costel Cozorici